Psihologia este „biografia” conștiinței, iar cosmogonia este „istoria” materiei care a făcut posibilă existența acelei conștiințe.
Majoritatea curentelor psihologice pornesc de la persoană — de la comportament, emoții, istoric personal, arhitectura eului. Cabala începe cu un pas mai devreme. Ea pornește de la univers. Nu este vorba de o figură de stil poetică; este o metodă. Așa cum spune profesorul meu, Mario Sabán, în Cabala nu există o psihologie separată de cosmogonie, deoarece, înainte de a ne întreba ce se întâmplă în interiorul unei persoane, trebuie să ne întrebăm mai întâi ce forțe constituie acea persoană. Psihologia, din această perspectivă, este o reducere a cosmogoniei — un prim-plan al unei structuri care este universală înainte de a fi personală.
Pentru cei dintre noi care activăm în domeniul psihologiei transcendente, acesta este punctul de plecare care reorganizează tot ceea ce urmează. Așadar, merită să înțelegem ce susține de fapt această teorie și de ce este mai mult decât o simplă metaforă.
O contracție, descrisă de două ori
Ideea centrală este aparent simplă. Tot ceea ce există reprezintă o autocontracție a lui Ein Sof — infinitul — care coboară, nivel cu nivel, de la lumina fără formă la densitatea materială. Cabaliștii numesc această autolimitare primordială „Tzimtzum”. Iată însă mișcarea care contează din punct de vedere psihologic: cele cinci niveluri ale sufletului și cele cinci lumi (olamot) nu sunt două sisteme paralele legate prin analogie. Ele reprezintă aceeași coborâre, descrisă din două unghiuri diferite.
Nefesh-ul tău acționează în Asiá, lumea acțiunii. Ruaj-ul tău acționează în Yetzirá, lumea formării. Neshamá-ul tău aparține lui Briá, creația. Nivelurile superioare — Jaiá în Atzilut, Iejidá în Adam Kadmón — ating pragul infinitului însuși. Sufletul nu seamănă cu cosmosul. El este construit pe același gradient de contracție. De aceea Sabán poate spune că, pentru a afla cine este Dumnezeu, nu trebuie decât să te uiți în oglindă: ființa umană este structurată ca însuși numele divin, Yud-Hei-Vav-Hei — aceeași coborâre etapizată pe care a parcurs-o universul.
În spatele tuturor acestor lucruri se ascunde o etimologie discretă. „Olam”, lume, provine de la „nelam”, ascundere. Fiecare nivel dezvăluie puțin și ascunde mai mult. Forma înseamnă limitare, iar numai ceea ce este limitat poate fi dezvăluit; ceea ce nu are formă rămâne ascuns. Așadar, cea mai mare parte a realității nu este absentă — ci este ascunsă dincolo de raza de acțiune a vasului nostru actual. Mare parte din ceea ce experimentăm ca fiind confuzie sau contradicție nu este o patologie. Este semnătura unui observator care nu poate încă cuprinde suficient din câmpul perceput.
Coborârea, din punct de vedere uman
Pe măsură ce citești în jos, nivelurile devin ușor de recunoscut.
Nefesh înseamnă instinct — poftele trupului, expresia cea mai concentrată a sufletului. (O precizare tehnică care merită reținută: Nefesh nu înseamnă pur și simplu „trupul”. Un cadavru este guf, un trup fără suflet. Nefesh este curentul instinctual care dă viață.)
Ruaj reprezintă psihicul condiționat — emoția, intelectul și, mai presus de toate, identitatea. Fraza lui Sabán este cea pe care trebuie să o reținem: în Ruaj, suntem ceea ce ne-au spus părinții că suntem. Acesta este domeniul tuturor condiționărilor culturale și familiale pe care le-am asimilat și — în mod deosebit — este nivelul la care operează, de fapt, cea mai mare parte a psihologiei și a psihanalizei.
Neshamá este esența care stă la baza condiționărilor. Ea se reîncarnează și păstrează informațiile despre tot ceea ce au trăit Nefesh și Ruaj. Aici, Sabán răstoarnă o învățătură comună: Neshamá nu are nevoie să-și realizeze rectificarea — ea știe deja ce este. Dificultatea nu constă în confuzia Neshamá-ului. Ci în faptul că Neshamá-ul nu se poate manifesta prin nivelurile inferioare obstrucționate — asemenea unei mame care își iubește copilul, dar a fost crescută fără a ști să-și exprime această iubire.
În cazul în care acest lucru capătă o dimensiune clinică
Partea cea mai utilă a învățăturii, pentru oricine se angajează în o muncă interioară, este descrierea modului în care esența sufletului exercită o presiune asupra unei vieți apărate — și a motivului pentru care această presiune se manifestă atât de des sub forma unui simptom.
Neshamá pătrunde prin Keter, coroana goală — și ajunge mai întâi în Jojmá, intuiția. Ea știe deja, intuitiv, corectarea pe care a venit să o realizeze. Rezistența se află în Biná, mintea rațională și condiționată — apărătorul loial al identității lui Ruaj. Pentru Biná, sosirea Neshamá-ului pare un act de sabotaj. Rezultatele sunt satisfăcătoare, insistă Biná; strategia funcționează; nu schimba nimic. Iar Neshamá-ul răspunde: rezultatele sunt satisfăcătoare, dar te simți gol.
Aceasta este o reinterpretare cu adevărat utilă. Simptomul, în acest context, nu reprezintă o disfuncție. Este fricțiunea dintre o esență obstrucționată și un sine apărat — același tipar pe care cei dintre noi care lucrează cu „părți” îl vor recunoaște imediat. Tradiția afirmă acest lucru în forma sa cea mai dură: fie realizăm Tikún-ul Neshamá-ului, fie corpul va exprima în cele din urmă obstrucția sub forma unei boli. Aș considera această ultimă afirmație mai degrabă ca limbajul tradiției decât ca un mecanism clinic — dar intuiția structurală care stă la baza ei se susține de la sine.
O psihologie a orientării
De aceea Sabán insistă asupra faptului că o adevărată psihologie transpersonală trebuie să ajungă la nivel cosmogonic. O psihologie care nu face decât să întărească ego-ul — fără a se întreba vreodată la ce servește ego-ul — provoacă, în cuvintele sale, un rău real. Imaginea sa este exactă: construim un avion bun, pregătim pilotul, așezăm pasagerii — iar apoi psihologia tace în fața singurei întrebări rămase. Încotro zboară avionul? James Hillman a formulat aceeași cerință din perspectiva psihologiei profunde: să scoatem persoana din centrul atenției „eu”-ului.
Cosmogonia este cea care răspunde la această întrebare. Nu ca metafizică, ci ca orientare. Ea conferă operei o direcție — și îi conferă lui Tikún adevăratul său sens. Rectificarea nu înseamnă doar echilibrarea a ceea ce este rupt. Așa cum o interpretează Sabán, aproape ca pe un koan: Tikún înseamnă ca ceea ce ești, să fii. Vasul se extinde; tot mai mult din ceea ce era ascuns devine perceptibil; esența este în sfârșit capabilă să se manifeste printr-o viață care a încetat să o mai obstrucționeze.
Asta este tot, iar totul începe cu universul, nu doar cu sinele.
